Atunci când se părea că timpul din mers s-a oprit
Şi că în lume nu mai este loc pentru-un apoi,
Din ceruri veniră oştiri multe, infernal buluc,
Caleşti regale şi inorogi cu coamele de foc,
Mânaţi în jos de călăreţii cu părul lor vâlvoi,
Dorind să se alăture Elei-n cotidianul său cules.
Pe mendrele oxigenate ale cerului de jos
Şi pe paletele sticloase ale lui Bifroest,
Se iviră, înspumate, formaţiile oştirilor din Asgard,
Săgeţile divine se împlântară în solul din Midgard,
Şi curcubeul tremură, al naturii cauzal protest,
În faţa armatei furibunde conduse de colos!
Iar Thorr, răcnind ca Shiva, îşi agita arma-n eter,
Riscând să spargă norii cu barda lui de fier
Şi să ne aducă nouă ninsoarea cea din urmă,
Ravagii supra-pământeşti divina furie iscă,
Un pisc de munte, să fi fost av stål,
Se prăbuşi în neanturi din înnoratu-i piedestal!
Şi însuşi Odhinn apăru din slăvi,
Ştiind că astăzi sfârşitul iminent va fi,
Întreaga armadă a stirpei nobiliare
Se coborî din ceruri, mortificând totul în cale!
Din nord, dinspre gheţarii ce-i credem eterni,
Se adunară forme hâde, abisale,
Ei erau luptătorii, cei din Nifelheimul tern,
Veniţi să ucidă satele vasale,
Ce atâta amar de vreme le aduseră tribut
Vieţile umane, născute doar din lut.
Din sud, simţirăm trepidaţii colosale,
Ce ne anunţară venirea uriaşilor Jotuni
Conduşi de Thrym, decis că din străbuni
Pământul nu mai avusese confruntări reale.
Iar oamenii, aflaţi la mijloc între puterile zeieşti,
Îşi pregăteau sfârşitul în ceaţa dimineţii reci,
Ştiind că lupta, când e dusă între forţe inegale,
Nu poate avea decât efecte eroice fatale!
