Ontologia lui Quine şi noua abordare epistemologică

 În celebrul său articol, “Două dogme ale empirismului”, Quine, filosoful analitic american contemporan, făcea referire la un moment dat, în capitolul “Empirismul fără dogme”, la aşa-numita “textură ierarhizată a realităţii”.
Există, conform lui Quine, mai multe niveluri de realitate, unele mai palpabile şi mai obiective, altele având un grad de realitate mai mic. Clasificarea lui Quine pornea de la distincţia dintre enunţurile analitice şi cele sintetice, însă avea să alunece, în acest ultim capitol al articolului, într-o analiză de filosofia ştiinţei, mai apropiată de metafizică şi de ştiinţa modernă decât de filosofia limbajului. Ideea centrală expusă de Quine era aceea a negării unei distincţii nete între enunţurile analitice, independente de experienţă, însă având însuşirea de a o norma, şi cele sintetice, extrase din experienţă. De ce? Pentru că limbajul dă seama de realitate, el fiind construit ca un instrument care să simplifice înţelegerea şi raportarea la lume a oamenilor, şi, implicit, enunţuri total analitice, aşa-zisele enunţurile analitice a priori, cum le numea Kant, unele care să normeze realitatea, dar care să nu depindă în existenţa lor de lumea asupra căreia se aplică, practic, nu există deoarece toate enunţurile au fost creeate ca rezultat al existenţei unei lumi a subiecţilor vorbitori.

Mai exact, în ontologia lui Quine, există mai multe nivele ale realităţii: la exterior se află lumea fizică, mai la interior enunţurile empirice, bazate pe experienţă, deci pe contactele subiecţilor cunoscători şi vorbitori cu această lume fizică, iar în zonele centrale, enunţurile a căror legătură cu realitatea este cea mai scăzută. Experienţa este ceea ce contează şi nu conceptul de lume. Quine foloseşte o metaforă în care lumea este descrisă în termeni eminamente subiectivi sau psihologici, adică prin valorizarea experienţei subiecţilor şi nu a unei lumi sui generis şi exterioare acestora. Mai exact, realitatea este o structură asemeni unui câmp de forţe ale cărei surse sunt reprezentate de ceea ce noi numim experienţă fizică şi al cărei conţinut este dat de enunţuri, mai mult sau mai puţin legate de această experienţă. Enunţurile cele mai periferice sunt acelea care se află în relaţia cea mai strânsă cu experienţa, ele sunt enunţurile empirice aparţinând geografiei, istoriei sau cele care relatează experienţa noastră cotidiană obişnuită. Mai la interior se vor găsi enunţuri aflate în relaţii din ce în ce mai distante cu experienţa concretă, pentru ca nucleul dur al ontologiei lui Quine să fie constituit de enunţurile matematicii, fizicii pure şi ale logicii, enunţuri extrem de generale şi de puţin legate de experienţă, iar asta în pofida caracterului lor normativ, şi nu descriptiv. Legile fizicii reglează, se poate afirma în spirit kantian, condiţiile oricărei experienţe, în general, definind concepte pure precum cauzalitatea, spaţiul, timpul, şi având, prin urmare, o legătură mult mai discretă cu experienţa decât o au enunţurile extrase direct din experienţă sau performate pe baza materialului oferit de aceasta. Legile logicii, în schimb, ating un nivel şi mai mare de detaşare de experienţă reglând condiţiile oricărei gândiri ale unei fiinţe senzoriale, în general.

În pofida aparenţei de independenţă a acestor legi se pune întrebarea dacă ele ar mai fi existat, ca legi, dacă nu ar fi fost cineva care să le gândească? Ele au fost descoperite sau au fost inventate? Descartes consideră că ideile înnăscute, în primul rând aceea de Dumnezeu, sunt, per se, argumente ale existenţei lui Dumnezeu. Eu nu aş ajunge cu raţionamentul până acolo, ci m-aş opri la mijlocul lui: dubito, ergo cogito, cogito, ergo sum. Cred că faptul că gândim, că se gândeşte la astfel de legi, este o probă a existenţei unor subiecţi gânditori şi care ajung să conştientizeze că gândesc pe baza experienţei lor. Ăsta şi este scopul lui Quine: discuţia fiind una de tip epistemologic dusă la extrem prin aceea că se pune accentul pe cunoaştere şi pe experienţă, ca mod al cunoaşterii. Aceasta primează faţă de existenţa unor obiecte ale cunoaşterii, a unui mediu al cunoaşterii care este, în ultimă instanţă, un obiect de cunoscut, la rândul lui, şi chiar faţă de existenţa unor subiecţi cunoscători. Ceea ce contează este evidenţierea caracterului cardinal al experienţei. Distincţia epistemologică dintre subiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut este în bună măsură abolită rămânând numai subiectul, însă acesta este raportat la experienţa pe care el o are, nu neapărat la obiectele pe care le investighează în cunoaşterea lui. Cum aşa? Pentru  că experienţa este concepută ca un construct mental, concreteţea ei variind în funcţie de adaptabilitatea sau de congruenţa ei faţă de pattern-urile noastre mentale. Ca atare, undeva în cadrul ontologiei lui Quine, ar trebui să-şi găsească locul şi fiinţele fantastice, de tipul zeilor lui Homer, doar faptul că până în prezent ei nu s-au potrivit niciuneia dintre experienţele noastre face ca aceştia să nu-şi găsească locul în spaţiul experienţei avute. Mai exact, Quine vrea să ne sugereze ideea potrivit căreia mintea este cea care creează realitatea, însă modul în care el ajunge la această concluzie este unul pozitivist şi ştiinţific, ca şi abordarea solipsistă a matematicianului Husserl, şi nu unul umanist şi intuitiv, ca în cazul metafizicilor orientale. Dacă doctrinele Orientului afirmă irealitatea lumii, pornindu-şi demersurile de pe poziţii spiritualiste şi spiritiste, Quine o face dintr-un super-pozitivism, acelaşi care, probabil, că l-a transformat pe Wittgenstein într-un mistic şi l-a făcut să insereze pasaje metafizice şi etice în Tractatus. Husserl miza pe modalitatea subiectivă de constituire a entităţilor matematice, ajungând să observe artificialitatea conceptelor de cantitate, de timp ori de spaţiu. La el, eul cunoştea lumea pe măsură ce o creea.

Quine pune în evidenţă relativitatea adevărurilor ştiinţifice, schimbarea paradigmelor din astronomie, din biologie sau din fizica atomică confirmând acest lucru. Mai mult, în modernitate se pune chiar problema, ne reaminteşte el, la renunţarea la unele dintre principiile logicii, principiul terţului exclus, pentru ca teoria corpuscul-undă din fizica cuantică să capete sens. Nu întâmplător, în logica speculativă, principiile logicii clasice au fost înlocuite cu principii care vin să infirme tot ce s-a gândit până acum.

Quine vrea să spună că omul este cel care-şi defineşte realitatea, pe toate nivelurile ei, în funcţie de contextele existenţiale cu care se confruntă la un moment dat, iar dacă ceva nu se adecvează experienţei, acel enunţ poate să fie ajustat în conformitate cu experienţa lui anterioară. La limită, nici enunţurile ştiinţelor celor mai generale şi mai abstracte nu vor face excepţie. Aceasta a fost maniera în care au fost construite primele concepte ale ştiinţei, atomul lui Democrit, iar astfel de concepte, din punct de vedere epistemologic, al cunoaşterii, nu sunt mai adevărate decât zeii lui Homer. Diferenţa rezidă în aceea ca atomul a fost necesar ca postulat al fizicii pentru a înţelege experienţa, în vreme ce zeii lui Homer au avut o utilitate mai  redusă şi mai îndepărtată în timp. Însă, până la inventarea microscopului, şi chiar şi după aceea, atât zeii Olimpului cât şi atomii lui Democrit au avut acelaşi grad de consistenţă. Ultimele descoperiri din fizică, după cum am fi spus, eventual, la vremea scrierii articolului, vin să infirme chiar şi realitatea atomului sau a ideei de cărămidă a materiei, de element ireductibil al lumii fizice. Quine avansează teza diferenţei de grad, şi nu de natură, dintre diversele niveluri ale realităţii, evidenţiind, totodată, forţa minţii şi a limbajului. Punctul arhimedian pare să fie omul, esenţa lui. Tehnic vorbind, epistemologic, sau psihogenetic, ca în metafizicile hinduse, nefiind nicio diferenţă între obiectele fizice, inclusiv între propriile noastre corpuri şi fiinţe imaginare precum centaurii. Diferenţele survin numai la nivel pragmatic, ultimele nu servesc înţelegerii realităţii sau raportării oamenilor faţă de mediu ori unii faţă de alţii.

Într-adevăr, nevroza este mai practică decât psihoza, însă ideea este perfect valabilă, având o consecvenţă logică perfectă.

 Concluzia ar fi aceea ca tot ceea ce ne înconjoară este rezultatul gândirii în comun, al gândirii individuale şi a celei colective, iar lumea ar putea să fie cu totul altfel decât credem noi că este, sau să fie chiar o iluzie, aşa cum mi se sugerează în filme ca Matrix, ori în filosofiile orientale, fapt care ar confirma statuarea lui Quine potrivit căreia omul este agentul activ şi modelator al cunoaşterii şi, prin aceasta, într-o măsură nedeterminată până acum, al lumii şi, mai cu seamă, că accentul noumenal trebuie găsit tot acolo, în om. Întâietatea valorică a cunoaşterii e atât de pronunţat subliniată de Quine încât discursurile care ţin de astrofizică, metafizică sau teologie cad în plan secundar. Epistemologia, ca teorie modernă a cunoaşterii, este interesată de metoda cunoaşterii, şi nu atât de conţinutul ei. Astfel, între mitologeme şi teoreme se pare că există o diferenţă mult mai mică decât am fi tentaţi să credem la prima vedere, asta ca să mă situez în registrul lexical al prezentului. Ideile care se transmit de la un individ la altul, atât diacronic, cât şi în cadrul aceleiaşi generaţii, produc, la limită, poate chiar realitatea aşa cum o ştim noi, acestea nefiind doar nişte comportamente copiate, ci substanţiind realitatea însăşi. Asta este şi situaţia memelor, despre care discutasem cu un amic, care funcţionează pe baza oportunităţii sau a eligibilităţii ori a dezirabilităţii comportamentelor conţinute de ele. Memele religioase sunt foarte practice din punct de vedere adaptativ şi al confortului psihic, la fel cum obiectele care ne formează experienţa şi pe care ni le-am postulat singuri ca date incontestabile ale realităţii şi care formează limita materială a realităţii, în vreme ce teoremele reprezintă polul ei teoretic, sunt foarte practice din punct de vedere ştiinţific. Ce poate să fie mai real decât un obiect fizic? Însă ambele au aceeaşi sursă, sunt întreţinute şi transmise de existenţa creatoare a fiinţei umane.
Poate că risc să cad într-un idealism subiectiv, ca cel al lui Berkeley, care spunea că este posibil ca întreagă lume să fie iluzorie şi că doar Dumnezeu s-o menţină în existenţă, cu diferenţa că idealismul meu nu recurge la apelul la divinitate. Dacă, la un moment dat, anumite modificări cu rol de adaptare ar trebui făcute în cadrul eşafodajului nostru teoretic despre lume bazat pe experienţă, atunci poate că, într-adevăr, lumea aşa cum o ştim noi ar înceta să mai existe. De altfel, Rudolph Steiner vorbise la un moment dat despre posibilitatea ca paradigma heliocentrică să fie înlocuită, la rândul ei. Ceea ce spune Quine, dar o făcuse şi Husserl în alţi termeni, seamănă izbitor de mult cu doctrina co-producerilor condiţionate din buddhism. Lumea este menţinută în existenţă de o serie de fiinţe aflate pe aceeaşi treaptă de vibraţie, având niveluri comparabile de ignoranţă. Iar Kamaloka, lumea simţurilor, este continentul fenomenal în care se găsesc oameni, animale şi plante deopotrivă. Ceea ce înseamnă ca diferenţele inter-specifice şi inter-regnuri nu sunt suficient de mari încât să se poată spune despre oameni că sunt radical diferiţi de restul regnului organic. Doctrina co-producerilor condiţionate spune tocmai că asemănarea în privinţa ignoranţei sau a anatomiei mistice ori metafizice reprezentate de sattva, rajas, tamas face ca universul fenomenal, în unul sau altul dintre domeniile sau aspectele lui, să capete o formă şi nu o alta. Ar fi necesar, prin urmare, ca omul, care se diferenţiază de restul naturii cunoscute prin gândire, percepţiile fiind comune întregului regn simţitor, să realizeze unele ajustări notabile la graniţele experienţei şi ale realităţii lui, astfel încât obiectele fizice să nu mai fie explicaţii convenabile ale realităţii prezente. Quine spunea că obiectele fizice, ca rezultate ale schemei conceptuale a ştiinţei, sunt nişte intermediari utilizaţi pentru a prezice viitorul în lumina experienţei trecute. Adică sunt elemente de continuitate. Ele sunt substitutele noastre de Realitate. Însă dacă omul ar opera sus-numitele ajustări ale experienţei dobândind, eventual, o altă raportare faţă de timp, atunci poate ceea ce noi, ca specie, am co-produce condiţionat ar începe să difere radical de ceea ce am produs împreună până acum şi n-am mai recurge, bunăoară, la obiectele fizice. Atunci poate că nivelul universului fenomenal la care am avea acces nu ar mai ţine de Kamaloka şi de simţire, iar teza lui Quine şi-ar găsi o confirmare exemplară.

Back to top

 

Artificiul teoretic cartezian din "Meditaţiile Metafizice"

  Intenţia metodei reducţioniste a lui Descartes ar trebui să fie înţeleasă la întreaga ei dimensiune metafizică şi ştiinţifică. Îndoiala metodologică generalizată la scala întregii realităţi psiho-senzoriale are drept obiectiv tocmai relevarea esseitatii sinelui ca res cogitans, deci abilitarea doctrinei fiinţării unei substanţe sau a unui lucru ireductibil(e), dar demonstrabil(e) pe calea raţionamentelor oricărui intelect sănătos şi obiectiv. De fapt, reducţia generalizată eşuează şi tocmai de aceea ea constituie unul dintre cele mai mari victorii ale gândirii ştiinţifice. Eşuează întrucât metoda reducerii la absurd sau a negării hiperbolizate la nivel universal nu poate să vizeze şi domeniul minţii subiectului gânditor, adică al celui care realizează reducţia, în calitatea lui de instrument al acestui demers inferenţial. Reducţia nu este auto-referenţială. Orice artificiu epideictic, adică cu valoare demonstrativă, ar fi inserat în calcul concluzia rămânerii minţii, ca realitate ultimă şi incontestabilă, îşi păstrează valabilitatea atemporală, asemeni minţii înseşi. 

 Contemporanul lui Cartesius, Leibniz, avea să afirme că monadele, în înţelesul lor de esenţe imateriale ale tuturor fiinţelor universale, cunosc doar determinaţii sau calităţi de ordin calitativ, nu şi unele de ordin cantitativ. Or, obiectele lipsite de extensibilitate sau de spaţialitate nici nu au cum să interacţioneze într-un mod fizic şi real, ci doar într-o manieră ideală, singura formă de interactivitate care ar salva teza leibniziană a quiddităţii monadelor. Însă acest gen de concepţie încetează să mai fie una filosofică sau teosofică, şi devine una metafizică, cu implicaţii în ştiinţa modernă, în particular în fizica cuantică, dar şi, posibil, în astrofizică şi în cosmologie.

  Oricum, concepţia monadologică a lui Leibniz porneşte de la presupoziţia existenţei spiritului, ceea ce nu este atât de rău din punct de vedere logic având în vedere maniera de a raţiona a filosofului din Stuttgart. Unitatea este una dintre autologiile divinităţii creştine, şi, având în vedere identitatea eidetică sau esenţială dintre Creator şi creatură, dintre natura naturans şi natura naturata, stabilirea acestei presupoziţii metafizice se dovedeşte cât se poate de adecvată.

 Cum spuneam, mintea, care nu trebuie gândită însă în materialitatea ei, adică nu trebuie identificată cu suportul ei biologic, ci trebuie înţeleasă ca o funcţie, independentă de materie, deşi manifestabila doar prin intermediul acesteia, ca şi divinitatea, de altfel, este rezultatul obţinut atunci când toate elementele reducţioniste au fost aplicate realităţii, actul gândirii fiind singura realitate non-negabilă şi, de aici, “existentă” în sensul suveran al cuvântului.

 Ceea ce este mai puţin ştiut, deşi nu posedă o importanţă metafizică şi filosofică deosebită, este faptul că în lucrarea sa, Meditaţii Metafizice, Descartes îşi rafinează metoda reducţionistă introducând şi condiţia existenţei unui geniu rău, ca factor perturbator adiţional în încercarea subiectului cogitativ de a determina temelia ultimă a existenţei.

Altfel spus, nici dacă toate impresiile, emoţiile şi gândurile determinate în subiectul gânditor de existenţa unei realităţi fizice inconsistente se demonstrează ca fiind ireale, sau măcar sunt supuse beneficiului îndoielii, nu avem o justificare convingătoare a necesităţii efective- şi nu doar pur demonstrative- a eliminării lor prin reducţie metodologică. Este adevărat că raportul cel mai intim îl avem cu propriile noastre minţi, dar asta nu înseamnă cu necesitate că tot ceea ce este diferit de minţile noastre nu există. Ar fi o formă de solipsism, până la urmă, care ar avea o valoare metodologică, nu neapărat şi una metafizică sau teologică. Aici Descartes a urmărit să pună accentul pe prioritatea minţii faţă de materia fizică, a actului faţă de potenţă, a formei faţă de materie. 

 Prin urmare, Cartesius introduce condiţia existenţei unei entităţi raţionale separate, în primul rând pentru accentuarea ideii pluralităţii eurilor gânditoare, iar în al doilea rând, şi cel mai important, pentru a găsi o explicaţie, oricât de retorică ar fi aceasta, în privinţa mecanismului care ar face posibilă existenţa a ceva virtual inexistent.

Dacă partea imaterială a creaţiei este singura care există de fapt, atunci avem nevoie de explicaţii de ordin ştiinţific sau pseudo-ştiinţific care să abiliteze stabilitatea ontologică a ceva care aparţine, mai degrabă, de domeniul nefiinţei. Dacă, ulterior, Berkeley avea să apeleze la teza unei permanenţe a materiei induse de către divinitate, Descartes foloseşte teoria geniului omnipotent şi malefic, un fel de demizeu gnostic, care generează constanta iluzie a realităţii. Astfel, geniul rău din Meditaţiile carteziene devine replica parţial gnostică a lui Lucifer, ca personificare a lumii fizice.

Astfel, geniul rău cartezian trebuie înţeles, mai degrabă, ca fiind o figură de stil cu aplicaţie ştiinţifică, ca o tentativă de a reitera esseitatea incontestabilă a minţii chiar şi în condiţiile unei pluralităţi de euri gânditoare, care constituie o caracteristică a res extensa, fiind o determinaţie cantitativă, euri având diferite grade de raportare la realitate, cât şi, mai ales, în condiţiile existenţei unei ignoranţe extrem de puternice, duale, de natură să oculteze corecta înţelegere de sine însuşi a omului. Cu alte cuvinte, obstrucţionările aflate în calea cunoaşterii naturii reale a fiinţei umane pot să fie atât strict materiale, cât şi spirituale, fapt posibil prin interacţiunile dintre diverşii subiecţi gânditori.

Wednesday, September 14, 2011

back to top