Intenţia metodei reducţioniste a lui Descartes ar trebui să fie înţeleasă la întreaga ei dimensiune metafizică şi ştiinţifică. Îndoiala metodologică generalizată la scala întregii realităţi psiho-senzoriale are drept obiectiv tocmai relevarea esseitatii sinelui ca res cogitans, deci abilitarea doctrinei fiinţării unei substanţe sau a unui lucru ireductibil(e), dar demonstrabil(e) pe calea raţionamentelor oricărui intelect sănătos şi obiectiv. De fapt, reducţia generalizată eşuează şi tocmai de aceea ea constituie unul dintre cele mai mari victorii ale gândirii ştiinţifice. Eşuează întrucât metoda reducerii la absurd sau a negării hiperbolizate la nivel universal nu poate să vizeze şi domeniul minţii subiectului gânditor, adică al celui care realizează reducţia, în calitatea lui de instrument al acestui demers inferenţial. Reducţia nu este auto-referenţială. Orice artificiu epideictic, adică cu valoare demonstrativă, ar fi inserat în calcul concluzia rămânerii minţii, ca realitate ultimă şi incontestabilă, îşi păstrează valabilitatea atemporală, asemeni minţii înseşi.
Contemporanul lui Cartesius, Leibniz, avea să afirme că monadele, în înţelesul lor de esenţe imateriale ale tuturor fiinţelor universale, cunosc doar determinaţii sau calităţi de ordin calitativ, nu şi unele de ordin cantitativ. Or, obiectele lipsite de extensibilitate sau de spaţialitate nici nu au cum să interacţioneze într-un mod fizic şi real, ci doar într-o manieră ideală, singura formă de interactivitate care ar salva teza leibniziană a quiddităţii monadelor. Însă acest gen de concepţie încetează să mai fie una filosofică sau teosofică, şi devine una metafizică, cu implicaţii în ştiinţa modernă, în particular în fizica cuantică, dar şi, posibil, în astrofizică şi în cosmologie.
Oricum, concepţia monadologică a lui Leibniz porneşte de la presupoziţia existenţei spiritului, ceea ce nu este atât de rău din punct de vedere logic având în vedere maniera de a raţiona a filosofului din Stuttgart
Cum spuneam, mintea, care nu trebuie gândită însă în materialitatea ei, adică nu trebuie identificată cu suportul ei biologic, ci trebuie înţeleasă ca o funcţie, independentă de materie, deşi manifestabila doar prin intermediul acesteia, ca şi divinitatea, de altfel, este rezultatul obţinut atunci când toate elementele reducţioniste au fost aplicate realităţii, actul gândirii fiind singura realitate non-negabilă şi, de aici, “existentă” în sensul suveran al cuvântului.
Ceea ce este mai puţin ştiut, deşi nu posedă o importanţă metafizică şi filosofică deosebită, este faptul că în lucrarea sa, Meditaţii Metafizice, Descartes îşi rafinează metoda reducţionistă introducând şi condiţia existenţei unui geniu rău, ca factor perturbator adiţional în încercarea subiectului cogitativ de a determina temelia ultimă a existenţei.
Altfel spus, nici dacă toate impresiile, emoţiile şi gândurile determinate în subiectul gânditor de existenţa unei realităţi fizice inconsistente se demonstrează ca fiind ireale, sau măcar sunt supuse beneficiului îndoielii, nu avem o justificare convingătoare a necesităţii efective- şi nu doar pur demonstrative- a eliminării lor prin reducţie metodologică. Este adevărat că raportul cel mai intim îl avem cu propriile noastre minţi, dar asta nu înseamnă cu necesitate că tot ceea ce este diferit de minţile noastre nu există. Ar fi o formă de solipsism, până la urmă, care ar avea o valoare metodologică, nu neapărat şi una metafizică sau teologică. Aici Descartes a urmărit să pună accentul pe prioritatea minţii faţă de materia fizică, a actului faţă de potenţă, a formei faţă de materie.
Prin urmare, Cartesius introduce condiţia existenţei unei entităţi raţionale separate, în primul rând pentru accentuarea ideii pluralităţii eurilor gânditoare, iar în al doilea rând, şi cel mai important, pentru a găsi o explicaţie, oricât de retorică ar fi aceasta, în privinţa mecanismului care ar face posibilă existenţa a ceva virtual inexistent.
Dacă partea imaterială a creaţiei este singura care există de fapt, atunci avem nevoie de explicaţii de ordin ştiinţific sau pseudo-ştiinţific care să abiliteze stabilitatea ontologică a ceva care aparţine, mai degrabă, de domeniul nefiinţei. Dacă, ulterior, Berkeley avea să apeleze la teza unei permanenţe a materiei induse de către divinitate, Descartes foloseşte teoria geniului omnipotent şi malefic, un fel de demizeu gnostic, care generează constanta
Astfel, geniul rău cartezian trebuie înţeles, mai degrabă, ca fiind o figură de stil cu aplicaţie ştiinţifică, ca o tentativă de a reitera esseitatea incontestabilă a minţii chiar şi în condiţiile unei pluralităţi de euri gânditoare, care constituie o caracteristică a res extensa, fiind o determinaţie cantitativă, euri având diferite grade de raportare la realitate, cât şi, mai ales, în condiţiile existenţei unei ignoranţe extrem de puternice, duale, de natură să oculteze corecta înţelegere de sine însuşi a omului. Cu alte cuvinte, obstrucţionările aflate în calea cunoaşterii naturii reale a fiinţei umane pot să fie atât strict materiale, cât şi spirituale, fapt posibil prin interacţiunile dintre diverşii subiecţi gânditori.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu