Dune

I must admit, no matter what anyone could tell me, that Dune was a brilliant novel. Yes, was a really brilliant one! The comparison with humanity from Frank Herbert's present, which is anyway so alike with our present, is ''crysknife'' clear. All inside of this book is based on similarities and sometimes even on identities. Humankind has been spread into a good part of the Milky Way, but remained essentially the same, one whole, a single entity. Does exist just one form of intelligent life species in the entire known Universe. Some individuals have suffered genetic mutations determined by their way of living, professionally determined mutations - which is the case of Spacing Guild employees/spacemen - but the truth of the oneness of human beings remained untouched. The countries from present were replaced by planets, the counties by planetary systems and domains from cosmic space, the races by Houses, Major or Minor ones - the Houses Major may be also compared with dynasties because they were despotic and unrepresentative regarding the populations ruled by them for so many times during the fictional history conceived by the author - .

The balance of power lends between Lansdraad, the assembly of all imperial Houses or ruling families, the Emperor, as a representative for a House Major, member of Landsraad, the Guild, as the institution of space-travelers, and Bene Gesserit, which is a religious order, but having hard implications in State and in social matters as well.

Each one of them, each one of these pillars of power, has its own monopoly: the Lansdraad rules over citizen's money and lives, yet the Guild possesses the exclusivity of space travel, with all what this should and could involve, starting with the physical technology and including the qualities of foreseeing space-time's isodynamics - which are requested by their purpose of sailing in the endless blackness of cosmic space - . Bene Gesserit, instead, uses to apply the religious technology, controlling human crowds through their well spread and carefully developed religious myths, easing in this way the task of ruling Houses. Still, Bene Gesserit is faraway of being just a religious sisterhood, an order of nuns which are continent and dedicated to the goals of Landsdraad and of the current Emperor. No way! They have their own purposes! But first of all they have hidden strong physical and mental skills, and, at the other hand, they keep trying to achieve one peculiar product, the supreme purpose of their work-schedule: they want to give life to what could be called a super-human being, a sort of hero, but having a well confined political goal. They want to use this SiFi hero in their attempt to earn the control over humankind. Fact which will happen finally, with the mention that their toy will escape from control bringing sisterhood itself in a very bad situation, fighting for its own existence. The Space Guild, at its turn, gives the impression that is only an appendant element because isn't able to provide for itself the necessary amount of spice melange, which is needed as mental fuel for their pilots - the single substance in the whole extended world which makes them seers and which is managed by the Houses Major -. Though, the space travelers are the only ones which own inter-planetary spaceships and the requested know-how for using their foreseeing skills provided by their intensive consumption of spice melange.

This fragile equilibrium of power will be broken finally by Bene Gesserit, which will succeed to breed, even using a different genetic line than the scheduled one, the strongly wished super-human being, a male having within his bodily cells both paternal and maternal memories and endowed also with powerful mental skills.

Categorically, the spice melange from Dune could be a subject of comparison with oil or gold more likely than with another type of earthly substance.

The oil is essential for contemporary world's economy, its price making changes of prices for all economical products which are sold or saleable. Sand worms are nothing than allegories of oil probes. Bene Gesserit itself is a metaphor of popedom, but in a distorted manner, but though more refined and more influenced by Far-East's conceptions in the same time. Bene Gesserit's order has something from the features of international and occult brotherhoods and from those ones of the institutional forms belonging to the greatest religions of humanity, just that their intentions and methods are profane and they have been applied in a cruel and intellectual manner, with the obvious purpose to achieve concrete advantages, in many of the cases these benefits being scheduled for long periods of time. Even their main goal - producing the Kwisach Haderach - is one which was thought on long shot, its/his final destination being to deprive the Landsdraad by its political power and to establish in this way a new type of state - a form of political power where a new super-human dynasty will rule over the fates of humankind, this dynasty being though under Bene Gesserit's secret control.

Eventually this dynasty, alike Yuan dynasty from Middle Ages' China, which had just one ruler, Kublai Khan, would include only one Emperor, but One which will keep the power in his hands more than three thousand years. These alternate historical deeds can be compared only with royalty in its overall evolution in time, speaking in real history's terms. Thus, Bene Gesserit will earn political power just in a symbolic way.

A possible comparison with Jesus moment and with Christianity is indisputable.

The Buddhislam seems to be the prevailing religion in Dune's universe, world where, generally speaking, the religious technology plays a strong role in the whole drama, having a tremendous impact over the future of our race. A future so different from the manner in which we thought that should have to be that seems even believable! Koans from Zen Buddhism do play a significant role on the sandy landscapes of Dune, natural frames which are so well-known by Muslims.

Therefore, the ''melange'' is complete, at least from the point of view of the cultural atmosphere. And at last, but definitely not the least, Zen ''nowness'' and ''momentariness'' of Japanese Buddhism seems to coil the entire lexical fabric.

In Dune the humans are the ultimate weapons, and this is true speaking sensus strictiori: gholas, mentats, Bene Gesserit's nuns, space-travelers of Space Guild, everything and everybody reaching the climax with Kwisach Haderach.

Tweet this!

Back to top

Kaliyuga

In metafizica orientala se vorbeste despre epocile istorice, exista, in primul rand, o unitate de timp mai mare, care le reuneste pe celelalte, Mahayuga, care contine patru epoci subsecvente, 1)Satyayuga- epoca intelepciunii sau a virtutii, de la satya, epoca numita si Kritayuga, krita fiind unul dintre cuvintele samskride pentru "alb"(limba samskrida, desi are foarte multe cuvinte polisemantice, are, asa cum au dialectele eschimose, bunaoara, mai multe cuvinte care desemneaza lucruri comune, precum culori, insa, ca si in cazul limbilor moderne, si aceste cuvinte, la randul lor, pot sa fie polisemantice, shukla, de exemplu, un alt cuvant pentru 'alb', mai inseamna si 'bun', ca in cazul shuklakarmei, a karmei pozitive), 2)Tretayuga- epoca rosie 3)Dwaparayuga- epoca galbena si 4)Kaliyuga- epoca neagra, dar si epoca lui Kali, zeita mortii si consoarta lui Shiva din shivaism, dar si zeita suprema unica din traditia Shakta(in samskrida, shakti inseamna emanatie, inclusiv emisie seminala, iar Shakta este forma masculina a cuvantului, care desemneaza cultul asociat lui Kali, hinduismul shivait si de tip Shakta considerand ca zeita Kali este o emanatie- shakti a lui Shiva)
Toate aceste epoci reunite si care alcatuiesc o Mahayuga au intervale de timp asociate lor descrescatoare, pe masura virtutii si a situarii astrale a Pamantului fata de Soare, virtutea sau, mai bine spus, conditiile astrologice ale virtutii fiintelor rationale descrescand si recrescand in functie de pozitionarea Pamantului relativ fata de Soare. Odata atins acest 'afeliu' astrologic, ciclul se inverseaza, iar conditiile necesare sau favorizante virtutii incep sa creasca progresiv, moment in care are loc o reeditare, in aceeasi parametri temporali, a celor 4 yugas, insa in sens invers. Aici se face apel la numarul 12, insa nu din considerente numerologice pure, de altfel, numerologia si aritmosofia pythagoreice s-au bazat pe ciclurile solare, astfel, prima yuga, ekayuga, care este Satya, numara 48 000 de ani divini, urmeaza epoci de 36, 24 si  12 000 de ani divini . Un an divin este echivalentul a 360 de ani terestri sau umani, calculati dupa calendarul solar. Un numar de 1 000 de astfel de cicluri cosmice, alcatuiesc o unitate de timp mai mare, kalpa, iar totalitatea kalpas-urilor formeaza un ciclul cosmic complet- sarga. O kalpa este considerata in mod metaforic in hinduism ca alcatuind o zi din viata lui Brahma, personificarea principiului unic si a substantei universale unice, brahman. Sarga este o viata de-a lui Brahma, o existenta a esentialului Brahman, si cat timp ciclurile cosmice se succed unele altora la randul lor, se pare ca, tot metaforic vorbind, Brahma insusi se reincarneaza, este supus astfel samsarei, ciclul reincarnarilor succesive, care este continutul formei, si ea circulara si ciclica, a sargai.
Doream insa sa vorbesc despre prezent din perspectiva hinduista. E drept ca viziuni pesimiste asupra lumii au existat dintotdeauna in toate epocile istorice si in toate traditiile culturale ale umanitatii, atat antichitatea, cat si medievalitatea, inclusiv cele europene, au fost marcate de veritabile isterii escatologice, ale sfarsitului lumii si alimentate de calcule astrologice si astronomice- semnificatiile numerologice date anilor din calendar-, insa perspectiva hinduista are pretentia de a fi una profund intelegatoare si exhaustiva. Daca un calendar ca cel mayas se incheie la un moment dat, daca crestinismul nu are o viziune de ansamblu asupra acestei probleme, tocmai pentru faptul ca este o religie mai realista, a prezentului, hinduismul ofera si termeni foarte largi, si justificari. Epocile cresc si descresc in relatie directa cu virtutea umana, fapt care explica, chiar stiintific in conformitate cu stiintele oculte, intinderea mai mare a epocilor de intunecime sau de crepuscul spiritual. Acum ar trebui sa ne gasim in plina Kaliyuga, ba inca intr-o faza de declin a ei, ceea ce e cat se poate de deprimant cat timp e o Kaliyuga descendenta, care marcheaza incheierea unei Mahayuga si este urmata de o alta Kaliyuga, fie ea ascendenta. Kaliyuga este guvernata de Kali si, avand un vedere multitudinea ipostazelor acesteia, subordonarea epocii prezente lui Kali nu trebuie sa conduca la deprecierea imaginii fata de aceasta, ci doar ilustreaza unele dintre proprietatile inerente ale materiei cosmice- prakriti, domeniu cu care Kali, ca zeita suprema a lumii sensibile, zeita-principiu a existentei pe care o conduce in timp ce Shiva ramane in transcendenta sa, se identifica, Kali fiind insasi materia generata iluzoriu de Shiva. Deci Kali ilustreaza obscuritatea intelectuala si morala a materiei, kali, ca substantiv comun, fiind varianta feminina a lui kala, timpul, Shiva avand atributul de zeu al timpului. Daca am putea sa concepem notiunea de kala ca stand pentru continuum-ul spatio-temporal, pentru ciclurile cosmice, atunci kali ar desemna continutul factual al acestora. Kaliyuga este, prin urmare, cea mai vie si mai pline de evenimente- karmas epoca istorica. Este cea mai plina de viata, insa o viata dusa la extrem, urcata pe nivelele cele mai inalte ale placerii si ale carnalitatii, avand, totodata, si implicatiile negative cele mai grave, emulatia intra si inter-specifica cea mai mare, nesiguranta cea mai mare, clarviziunea si intelepciunea cele mai reduse. In Kaliyuga indivizii sunt aserviti prezentului, tragand toate avantajele si dezavantajele care decurg de aici, stiindu-se ca pe plan spiritual si cultural nu exista decat ignoranta. Este perioada cea mai materialista cu tot ce implica acest lucru, inclusiv din punctul de vedere al duratei, este existenta interminabila, seducatoare si dura, un veritabil Iad. De altfel, alegoriile Iadului din hinduism nu sunt decat diferite tipuri de reprezentari ale existentei.
Ma gandeam ca nu ar trebui sa ne mire nimic din ceea ce ni se poate intampla rau in aceasta perioada in care traim, sa nu ni se para inexplicabil ca toate calitatile noastre intelectuale si morale nu ne pot impiedica sa nu cedam tentatiilor lumii fizice, etc. Acesta este prezentul daca ar fi sa dam credit hinduismului, nu ne ramane decat sa traim ceea ce ni se pare mai putin impur din acest prezent.
Daca eu am fost prea impur pentru o lume general-impura este deja o intrebare futila: remuscarile isi au locul in lumea arhetipurilor, totusi, am unele remuscari, tocmai de aceea resimt atat de acut lumea in care traiesc. Se spune ca unele carti nu trebuiesc sa fie citite decat la maturitate, eu as replica cum ca altele nu ar trebui sa fie citite niciodata, poate. Imi pare rau c-am aflat atat de multe incat nu mai pot sa vad ... copacii din cauza padurii.
Unii spun despre lumina cea mai pura care nu este perceptibila vizual. Poate ca sa o cauti in intunecimea cea mai profunda nu e, neaparat, un lucru imposibil.
Stie cineva, oare, ce este de fapt Iadul? Deschiderea catre figuri de stil a orientalilor ni-l defineste intr-un mod deschis imaginatiei noastre. Insa ceea ce conteaza este aceea ca fiecare om traieste prin el insusi, este o fiinta separata, nu?, si poate avea propriile sale trairi interioare, de natura sa-i stabileasca Paradisul sau Infernul in minte, dupa voie. La celebra intrebare 'exista viata dupa moarte(viata)?' as pune o alta: 'exista Paradis in Infern?'
Cred ca ceea ce conteaza este omul, mintea lui, prin ea cel mai feeric loc poate sa devina un Infern si invers.
Si care este diferenta dintre ignoranta unuia sau cea colectiva, o lume de ignoranta, nascuta, conform cosmogenezei care-i si psihogeneza in traditiile dharmice, din avydia, ignoranta primara?
In ultima instanta contam numai noi, dincoace de orice conjuctura istorica.
Cand imi voi reveni vreodata din voma intamplarilor care au avut loc in ultima perioada in viata mea, atunci voi fi in masura sa am o pozitie mai subiectiva- si nu obiectiva- si mai idilica asupra lumii in care traim. De abia atunci. Insa nu am facut decat sa culeg roadele propriilor mele greseli din trecut. Asta merit. Am trait intamplari mizerabile pentru ca m-am infundat in mlastina samsarei si m-am infundat in mlastina pentru ca am fost sedus de existenta, mi s-a parut chiar romantic s-o fac, asemeni unui inger care (de)cade. Asa cum fiecare dintre noi se naste pur si are sansa lui sa-si continue puritatea, sa-si confirme sansa sau promisiunea de puritate care este el. Fiind deja decazut din dreptul natural la puritate nu-mi ramane decat sa mai sper ca-ntr-un fel voi reusi sa simt puritatea interioara, fie si in mijlocul mlastinii, acel Paradis din miezul Infernului. In hinduism si buddhism existenta in ansamblul ei este considerata ca fiind o mlastina, pentru ca acesta ar fi caracterul lumii, iluzoriu si impur. Insa, noi, ca oameni moderni si realisti avem datoria adaptativa de a nuanta afirmatia aceasta. Poate ca nu suntem pregatiti pentru un pas atat de radical. In mod sigur nu suntem, si tocmai de aceea, cu toate riscurile pe care le implica aceasta, preferam sa staruim in iluzie. Pentru ca nu trebuie sa fii Lucifer ca sa existi, toti avem pacatele noastre, insa avem dreptul sa speram sa ne construim o forma de impuritate mai mascata, usor innobilata de ganduri si emotii ceva mai rafinate. De altfel, drumul spre inaltimile Paradisului este edificat pe baza pacatuirilor noastre care insa, odata cu altitudinea, devin tot mai rarefiate, mai pregatite sa sustina ceva dincoace de ele.
Nu pot sa nu ma amuz si sa nu exploatez lingvistic omofonia dintre Zen, cuvantul japonez pentru samskrid-ul dhyana, 'meditatie' si englezescul then, 'atunci'. Am facut-o si intr-o nuvela, intr-un moment narativ foarte propice pentru satori, insa era o iluminare fortata de lovituri decorporalizante. Trebuie sa pasesti pe ignoranta proprie, intr-o metanoia continua, spre a ajunge la apex-ul templului, sa convertesti toate pacatele tale in tot atatea virtuti, insa experimentandu-le, infruntandu-le. Pentru cei mai multi dintre noi insa infruntarea lor inseamna experienta in cel mai riguros sens al cuvantului. Pentru cei mai multi dintre noi astfel de ispite care trebuiesc epuizate prin experienta constituie programul nostru karmic pentru o viata intreaga. De altfel, asta e si calea normala, cei mai multi nu sunt capabili sa-si transgreseze conditia atat de spectaculos, sa-si accelereze evolutia. Poate nu au suficient gaz! Suntem, doar, cu totii locuitori ai unei lumi aflata intr-un ciclu, lume caracterizata (si)de legea permanentei materiei. Ganditi-va, totusi, la analogia pe care o facusem intre buddhism-hinduism si traditiile abrahamice. Spuneam ca buddhismul este, poate, mai putin de dorit ca traditie dominanta pentru faptul ca nu valorizeaza la fel de mult prezentul precum o fac crestinismul si mahomedamismul prin escatologia lor, cu inevitabilele ei consecinte asupra atitudinii noastre de acum si de aici. Asta desi buddhismul are viziunea stiintifica cea mai completa. Insa, daca ar fi sa ne gandim la posibilitatea ca faptele perpetuate prin renasteri sa nu tina cont absolut deloc de o personalitate determinata, aceasta nefiind numai netransmisibila de la o viata la alta, dar fiind si nereconstituibila dupa sincopa mortii, singurele care dainuie, la modul literal, ar fi faptele, ceea ce ar insemna ca, prin suprimarea de la orice activitate generatoare de karma pe care si-ar impune-o un brahman, sa se subtieze arborele filogenetic uman si, implicit, sa se diminueze ritmul de crestere al populatiei. Insa, oricum, populatia creste, ceea ce ar fi, pana la urma, bine cu conditia ca nu toti sau un numar critic sa adopte acest stil de viata. Daca cineva ar reusi suprimarea completa ar tulbura, intr-un fel, legile firii, nu? Oare cum putem sa intelegem conditia acelor boddhisattvas si buddhas care, desi ajunsi deasupra firii, ajuta fiintele naturale sa se elibereze datorita compasiunii- karuna- lor nelimitate? Este alegerea lor sau legea cosmica cea care-i impiedica sa eludeze totalmente universul material caruia inca ii apartin pana la finele unui ciclu, fine marcat de pralaya, resorbtia universala?
Cum spunea si Platon, iubirea dintre oameni este modul in care acestia pot aproxima si in care ni se reveleaza, intr-un mod voalat, arhetipul Iubirii, Iubirea adevarata, transcendenta.
Lucifer,- pastrand proportiile- este, totusi, un inger care sta in cel mai profund colt al Infernului. Doar lumina ratiunii poate sa te ajute cu adevarat.
Tweet this!
back to top

Voi ce alegeti?

John Stuart Mill statua, in celebrul lui eseu de filosofie politica, On freedom, afirmatia potrivit careia adevarul se afla intotdeauna undeva la mijloc. Adica, atunci cand exista cel putin doua parti beligerante, care-si disputa o chestiune de ordin social, politic, economic- deoarece asertiunile lui vizau in primul rand sfera domeniului public- va exista macar o frantura de adevar detinuta chiar de fractiunea politica care, in liniile esentiale ale problemei, se insela. Bineinteles ca nimeni si nimic nu ne impiedica sa extindem aceasta statuare si domeniului cultural sau celui stiintific, facand din el, bunaoara, o axioma a filosofiei culturii, a teoriei artei sau chiar a epistemologiei ori a filosofiei stiintei. In conditiile in care cunoasterea umana este limitata nici nu ar fi prea indraznet demersul meu. Fireste, asta nu inseamna ca putem sa avansam ideea, asemeni lui Rudolf Steiner, ca insasi paradigma heliocentrica a lui Copernic, care a inlocuit-o pe cea geocentrica ptolemeica, ar putea sa fie, la randul ei, substituita de aceasta sau ca s-ar putea gasi vreun compromis rational intre cele doua. Singurul compromis ar fi unul care ar modifica structural intelegerea noastra asupra lumii, care, sa spunem, s-ar dovedi ca fiind esentialmente iluzorie, caz in care orice modalitate de a norma organizarea si evolutia materiei si a energiei in Univers s-ar vadi inutila. Insa, totusi, asta ar fi o interpretare extrema.
Cum spuneam, in sfera relatiilor umane adevarul se afla intotdeauna undeva la mijloc, neexistand adevar gandit de om care sa aiba atributul absoluitatii sau al necesitatii. Tocmai de aceea dialectica, adica discutiile libere pe subiecte diferite intre parti care sustin puncte de vedere disjuncte, constituie o cale excelenta de a determina adevarul in intreaga lui extensiune, de a corecta erorile involuntare de inferare- asa-numitele paralogisme- de a favoriza aparitia de noi idei, etc. In zilele noastre mai folosim pentru desemnarea acestui procedeu si expresia brain storming, iar studentii facultatiilor umaniste pot sa aprecieze beneficiile seminariilor. Intr-o situatie susceptibila de a fi supusa unui demers dialectic de acest tip se afla si relatiile de 'intaietate calitativa' dintre traditiile (religioase?) majore ale umanitatii. In linii mari avem de-a face cu o opozitie intre doua traditii dominante, cea abrahamica si cea dharmica. Prima este cea care caracterizeaza spiritualitatea si nucleul culturii occidentale si midi-orientale, sumizand iudaismul, Islamul si crestinismul, cea de-a doua cuprinde traditiile metafizice orientale de sorginte vedica, cele mai importante fiind hinduismul, buddhismul, jainismul si daoismul. Una dintre diferentele notabile dintre aceste doua traditii o reprezinta conceptia asupra destinatiei postume a spiritului sau a eului nostru ganditor si imaterial. Fireste, intai de toate trebuie mentionat faptul ca ambele traditii pornesc de la presupozitia existentei unei astfel de entelehii, cum spunea Leibniz, sau de principiu al constiintei, care guverneaza actiunile corpului fara sa faca parte din acesta. Dupa cum se stie prea bine, in Orient se considera ca aceasta scanteie divina se perpetueaza ulterior in noi corpuri: este asa-numita teorie a metensomatozei sau a reincarnarii. Dimpotriva, traditiile abrahamice, inclusiv mahomedamismul, sunt de parere ca sufletul este intim legat de corpul fizic, acesta din urma fiind un invelis material pe masura valorii sufletului care-l anima, si ca de abia la indefinita Zi a Judecatii de Apoi ansamblurile suflet-corp vor fi resuscitate pentru a le fi hotarata soarta. Este clar ca cele doua teorii sunt dialectice, adica se afla intr-un raport de contradictie una fata de alta, o conciliere fiind greu de intrevazut. Oricum, aceasta constituie o alta discutie. Ceea ce as dori sa supun discutiei este oportunitatea metodologiilor uzitate de cele doua traditii pentru a expune o stare de lucruri pe care, poate, ca amandoua o impartasesc sau si-au impartasit-o la baza, in momentul formarii acestor traditii. Adica doresc sa analizez cele doua traditii in interioritatea lor conceptuala, de rit si de morala, si nu in exterioritatea modului in care adeptii acestora se raporteaza, daca o fac si atunci cand o fac, la traditia specios contradictorie.
Pornind de la premisa, la fel de greu de demonstrat, conform careia traditiile dharmice sunt mai aproape de adevar s-ar putea contura rationamentul urmator: 'Sa zicem ca cea mai mare parte a adevarului revine buddhismului. De ce tocmai lui? Pentru subtilitatea teoriei sufletului/sinelui- anatta. Diferenta marcanta dintre buddhism si hinduismul in sanul caruia acesta a germinat este aceea ca primul gandeste sinele ca pe un proces si nu ca pe o substanta, in timp ce hinduismul il teoretizeaza ca fiind o substanta, fie ea si mai rafinata. Asta inseamna ca in grila de decodificare metafizica a buddhismului nu exista un subiect personal si constant al reincarnarii, ceea ce se perpetueza in lume fiind doar faptele, impersonale, insa instrumentate prin mijlocirea unei personalitati provizorii sau a alteia. Cu alte cuvinte, buddhismul pare sa fie ceva mai subtil si mai realist, deopotriva, fapt ce i-ar permite concilierea cu doctrina crestina, fie si la limita. Cum? Prin asemanarea existenta intre conditia constiintei imateriale: in crestinism aceasta va intra intr-o sincopa, care va fi, totodata, si una a trupului, pana in momentul (escatologic) al Judecatii finale, pe cand in buddhism constiinta care a insufletit temporar, pret de o viata, un corp uman se va dezagrega odata cu acesta, iar ceea ce va ramane va fi doar un manunchi de fapte care, la momentul potrivit, va anima un alt corp, intr-un "context karmic" corespunzator acestora. In viziune buddhista- si nu hinduista, care este o viziune dharmica ortodoxa Vedelor- stiind ca prima este o viziune heterodoxa Vedas-urilor(un fel de protestantism oriental, daca vreti, desi comparatia nu poate sa fie altfel decat fortata)- se avanseaza o idee destul de consonanta cu cea din crestinism: ceea ce exista acum si aici, chiar si intr-o forma personala, de fiinta rationala, este un ce nereeditabil si care va fi supus consecintelor faptelor comise acum si aici. Intr-adevar, fiinta personala este unica potrivit ambelor conceptii deoarece in buddhism se presupune transferarea a unei parti a karmei acumulate sub invelisul provizoriu al unei alte constiinte unei alte constiinte, care nu le va mai recunoaste pe cele care au precedat-o, nemaiavand nici cum sa o faca, de altfel, avand in vedere multitudinea acestora (poate ca ciclul Dune al lui Frank Herbert v-ar fi de folos ca sa intelegeti ce am vrut sa spun, hexalogie unde se vorbeste despre memoria genetica materna a femeilor si de cea paterna a barbatilor), iar in crestinism se vorbeste despre un corp de slava, de asemenea, relativ strain si diferit de cel de care dispusesera oamenii pe durata vietii lor pamantesti. O alta asemanare care decurge din anterioara este meritul acestor doctrine de a valoriza prezentul, faptele noastre de acum si de aici. Credinta puternica in existenta altor vieti ale aceluaisi sine/ ale aceleiasi constiinte ar putea sa fie de natura sa subtieze calitatea morala a actiunilor oamenilor. Asa ca, desi, sa zicem, buddhismul se afla mult mai aproape de adevar, acela al efemeritatii noastre totale, nu numai a vietii noastre, dar si a sinelui nostru ganditor sau cum veti vrea sa-l numiti, el accepta reincarnarea, insa intr-o forma atat de modificata fata de teoria initiala a hinduismului incat aproape ca o anuleaza, crestinismul, la randul lui, intr-o forma mai didactica si mai populara -sa nu uitam, totusi, ca la inceput crestinismul a fost a religie de protest, izvorata din randul maselor pentru mase- sustine in esenta cam acelasi lucru, anume discontinuitatea sau eterogenitatea constiintei/sufletului nostru si, implicit, necesitatea justei aprecieri morale si etice a comportamentului nostru prezent, de acum si de aici. Cum spuneam, buddhismul amendeaza intr-atat de mult doctrina hinduista clasica incat reconfigureaza sau redefineste insusi conceptul de reincarnare. Stim ca atat in hinduism cat si in buddhism karma este suprema lege cosmica, impersonala si imanenta. Insa abordarea buddhista a reincarnarii, mai exact, teoria buddhista a sinelui- anatta- converteste chiar sinele in ceva aproape impersonal asemeni karmei care-l guverneaza. Teoria sinelui il depersonalizeaza in masura in care nu-i accepta o continuitate reala trans-existentiala(metensomatica: de la un corp la altul), ci, dimpotriva, ii statueaza o existenta limitata si cauzata de diferiti factori personali, si nu de o singura constiinta precedenta. Se poate spune, in alte cuvinte, ca sinele este chiar rezultatul karmei, este insasi karma in nenumaratele ei instantieri sau ipostazieri. Insa buddhismul este o teorie ceva mai greu de inteles si, nu in ultimul rand, mai dura, mult mai dura in realismul ei metafizic deconcertant. Buddhismul, prin versiunea sa de teorie a reincarnarii poate sa fie usor confundat, chiar in cazul si tocmai datorita acestei notiuni fundamentale, cu hinduismul.
De cealalta parte, in schimb, crestinismul prezinta avantajul de a prezenta lucrurile:adevarul intr-o forma simplificata, literaturizata si deopotriva mitologica, miza lui fiind, de fapt, aceeasi, valorizarea prezentului. Ca o ironie, in buddhism se vorbeste despre un spatiu anatopic, un domeniu transcendental, al mintii, care nu ar fi localizabil si databil in continuumul spatio-temporal, tinand de Arupaloka, de lumea in-formala, lipsita de orice orice insusiri materiale, loc numit Tathagata si tradus prin ase-itate. Un alt mod de a spune nirvan-ei sau de a incerca de a surpinde intr-un singur cuvant atat conditia ontologica si psihologica a constiintei non-conceptuale, reintoarsa la ea insasi, conditie desemnata prin termenul nirvana, cat si situatia cosmologica/fizica corespunzatoare ei- sunya- starea de vacuitate, de indeterminare (absoluta). Buddha, se spune, ca ar fi ajuns la Tathagata, adica de acolo de unde a plecat, de unde am plecat cu totii. Si a ajuns acolo prin valorizarea prezentului a "acum-itatii" sau a "ase-itatii". Trairea corecta a prezentului vietii lui i-a permis sa acceada la prezentul extra-cosmic. Crestinismul, fara sa fie la fel de realist si de subtil, se limiteaza la esentialul vietii, conduita corecta: nu exista reincarnare, insa exista viata dupa moarte, iar calitatea acesteia va fi determinata de calitatea faptelor noastre! Oare care doctrina este mai aproape de adevar?'
Ma gandesc ca mantuitorul Dune-i, din ciclul literar omonim, dupa ce si-a implinit destinul, si-a pierdut vederea cu adevarat, ramanand singur, in desert, acompaniat doar de intunericul supra-luminos al divinitatii.

私はクリスティが好き
back to top

Oomph!- The song of Death 
back to top

Oomph! - Supernova 
back to top

The method of logogriff

The method of logogriph, which I had learned at faculty from one of my teachers, consists in seeking inside of one word in the purpose of finding there another word (or words). This method is quite simple and could be a very good way to find hidden words, with strong meanings, within another words. In a daily dialogue or if we would try to apply this method to an ordinary word the logogriph could appear to us as a method of little importance. Instead, when we choose to apply our method to meaningful literary constructions as are the proper names which belong to gods and goddesses or denote powerful and 'heavy of meaning' concepts, we would see that this method will become more interesting than we would have been tented to consider it in the first place.

C. G. Jung said that our mind is divided between conscience and unconscious, the first one taking or having the same gender as our physical body, while the second one being always by a contrary sexual value. More exactly, for a man the gender of his conscience will be, in most of the cases, the same with his sexual or physical gender, in which case his unconscious will be female. In the case of the women the things will stay exactly in an opposite way. Embodied in his theory of archetypes, this inversion could be understood as follows: our unconscious has a gender identity and this gender identity will be always countersexual versus our conscience. Jung integrated this empiric proof into his larger theory of archetypes saying that this kind of unconscious mental level could be named animus for women, and anima for men. Therefore, our unconscious will take a counter-sexual value, and this fact will be true not only on a lexical level, but will be true indeed, searching the proofs right in our minds. More exactly, our personal unconscious will be personified counter-sexually, fact which explains the names chosen by Jung to denote it, animus - a male name for women's unconscious and anima - a female name for men's unconscious.

This belongs to Jungian theory of archetypes, theory which is based on the main distinction between conscience and uncounscious. In this theory Jung asserted that only our socially avalaible and desirable mind's contents - as thoughts, emotions, and so on - will be kept in conscience, shaping the so called persona: the social archetype. 'Persona' means 'mask' in Latin. In most of the cases, every human individual has at least two personae, therefore, each human must own at least two pictures about himself or herself which are made in synergistically social tension between citizens of the society. Quite often one from these two social masks are used in social frames as jobs, social life, circle of friends, while the another one is used at home, with our relatives. But our personae are compatible one with another one - below a certain level, of course - making together our conscious attitude, but there still are cases when it's possible that an individual to owns just one persona. In opposition, every human, man or woman, has an uncounscious, where our counter-socially mind contents are kept, hidden by the eyes of society. To this category belong ours counter-sexually features.

In the first place, when Jung had conceived his theory of archetypes, he had prefered the aforementioned names of persona and personae in matters concerning our conscience, and the word 'shadow' or 'slave' when he spoke about our personified uncounscious. He used this words thinking about its psychogenesis - because uncounscious is populated with mental contents after the psychological process of repression, that meaning that not only counter-sexually thoughts and emotions could be placed there. But, after a proper view, we should see that, normally, our counter-sexual features would be introduced in the process of repression, fact which explains this shade of meaning of these functional concepts.

If we would like to apply this theory to the whole world or Universe - and that inference is true in accordance with the Jungian statement about the unique substantial nature of the whole Universe (theory which says that the entire world is composed from a single type of substance, and this one has a mental nature, that meaning that the entire Universe would be psychoid) - then we could apply this kind of distinctions to an universal scale or to gods of various cultures. That means that we should be able to use Jungian concepts personifying the whole Universe and, as Jung himself told us in his wonderful intellectual legacy, if we would think that God himself is the conscience of the world, then would be very likely that God-world does have his own universal uncounscious. From a sexual point of view this universal uncounscious could be called "the bride of God" - something as Sophia - which had been the name of the wife of God in early Christianity. Instead, in accordance with a more general and more vague point of view, this universal uncounscious would be named "Devil".

Beginning from here we can see the analogy between the theory of archetypes conceived by Jung and the literary method of logogriph. More exactly, when we would apply the logogriph to certain names of deities we would find interesting similitudes. Such similitudes does exist if you analyze the literal structure of a group of four words, words which denote four main deities of Egyptian pantheon. These gods and goddesses make together two divine couples, one of them - belonging to 'the right side' - being composed from divinities of light, while the another one belongs to 'the left side'. These gods are Osiris and Isis, respectively, Seth and Nephtys. If you'd try to see the literal structure of these proper names, then would be very easy for you to find that the name of the positive god, Osiris, contains in itself the entire name which stays for his wife and sister, Isis. Instead, in the case of the other couple, the things are exactly in the opposite way, that means that the proper name of Nephtys contains in itself the whole name of his husband and brother, Seth. This assymetrical symmetry should have to be more interesting because it respects the psycho-dynamic conditions held and asserted by Jung in his theory of archetypes: Osiris would stay for human conscience and Isis for his uncounscious, and if this sentence would be elevated to a macrocosmic level, then we would speak about God and his anima. Instead, Seth, as an expression of human/man unconscious, is entirely contained in his wife name. That would be as though through this pair of deities we'd have a representation of the case that resides in a human conscience which is dominated by his unconscious. Knowing that these holy names, transliterated from ancient Egyptian language to a Latin alphabetic form, respect their original phonetic form we'll be bind to recognize the validity of this method of logogriph, whose application became successful at least in this example, with the only amendment that though the logogriph must be used together with the method of anagram.

'Logogriff ' is composed from two Greek words, logos, which here signifies 'word' and 'griffe', which means 'claw'. In conclusion, 'logogriff' means 'to scratch the matter, the literal matter of a word'. 

Back to top