John Stuart Mill statua, in celebrul lui eseu de filosofie politica, On freedom, afirmatia potrivit careia adevarul se afla intotdeauna undeva la mijloc. Adica, atunci cand exista cel putin doua parti beligerante, care-si disputa o chestiune de ordin social, politic, economic- deoarece asertiunile lui vizau in primul rand sfera domeniului public- va exista macar o frantura de adevar detinuta chiar de fractiunea politica care, in liniile esentiale ale problemei, se insela. Bineinteles ca nimeni si nimic nu ne impiedica sa extindem aceasta statuare si domeniului cultural sau celui stiintific, facand din el, bunaoara, o axioma a filosofiei culturii, a teoriei artei sau chiar a epistemologiei ori a filosofiei stiintei. In conditiile in care cunoasterea umana este limitata nici nu ar fi prea indraznet demersul meu. Fireste, asta nu inseamna ca putem sa avansam ideea, asemeni lui Rudolf Steiner, ca insasi paradigma heliocentrica a lui Copernic, care a inlocuit-o pe cea geocentrica ptolemeica, ar putea sa fie, la randul ei, substituita de aceasta sau ca s-ar putea gasi vreun compromis rational intre cele doua. Singurul compromis ar fi unul care ar modifica structural intelegerea noastra asupra lumii, care, sa spunem, s-ar dovedi ca fiind esentialmente iluzorie, caz in care orice modalitate de a norma organizarea si evolutia materiei si a energiei in Univers s-ar vadi inutila. Insa, totusi, asta ar fi o interpretare extrema.
Cum spuneam, in sfera relatiilor umane adevarul se afla intotdeauna undeva la mijloc, neexistand adevar gandit de om care sa aiba atributul absoluitatii sau al necesitatii. Tocmai de aceea dialectica, adica discutiile libere pe subiecte diferite intre parti care sustin puncte de vedere disjuncte, constituie o cale excelenta de a determina adevarul in intreaga lui extensiune, de a corecta erorile involuntare de inferare- asa-numitele paralogisme- de a favoriza aparitia de noi idei, etc. In zilele noastre mai folosim pentru desemnarea acestui procedeu si expresia brain storming, iar studentii facultatiilor umaniste pot sa aprecieze beneficiile seminariilor. Intr-o situatie susceptibila de a fi supusa unui demers dialectic de acest tip se afla si relatiile de 'intaietate calitativa' dintre traditiile (religioase?) majore ale umanitatii. In linii mari avem de-a face cu o opozitie intre doua traditii dominante, cea abrahamica si cea dharmica. Prima este cea care caracterizeaza spiritualitatea si nucleul culturii occidentale si midi-orientale, sumizand iudaismul, Islamul si crestinismul, cea de-a doua cuprinde traditiile metafizice orientale de sorginte vedica, cele mai importante fiind hinduismul, buddhismul, jainismul si daoismul. Una dintre diferentele notabile dintre aceste doua traditii o reprezinta conceptia asupra destinatiei postume a spiritului sau a eului nostru ganditor si imaterial. Fireste, intai de toate trebuie mentionat faptul ca ambele traditii pornesc de la presupozitia existentei unei astfel de entelehii, cum spunea Leibniz, sau de principiu al constiintei, care guverneaza actiunile corpului fara sa faca parte din acesta. Dupa cum se stie prea bine, in Orient se considera ca aceasta scanteie divina se perpetueaza ulterior in noi corpuri: este asa-numita teorie a metensomatozei sau a reincarnarii. Dimpotriva, traditiile abrahamice, inclusiv mahomedamismul, sunt de parere ca sufletul este intim legat de corpul fizic, acesta din urma fiind un invelis material pe masura valorii sufletului care-l anima, si ca de abia la indefinita Zi a Judecatii de Apoi ansamblurile suflet-corp vor fi resuscitate pentru a le fi hotarata soarta. Este clar ca cele doua teorii sunt dialectice, adica se afla intr-un raport de contradictie una fata de alta, o conciliere fiind greu de intrevazut. Oricum, aceasta constituie o alta discutie. Ceea ce as dori sa supun discutiei este oportunitatea metodologiilor uzitate de cele doua traditii pentru a expune o stare de lucruri pe care, poate, ca amandoua o impartasesc sau si-au impartasit-o la baza, in momentul formarii acestor traditii. Adica doresc sa analizez cele doua traditii in interioritatea lor conceptuala, de rit si de morala, si nu in exterioritatea modului in care adeptii acestora se raporteaza, daca o fac si atunci cand o fac, la traditia specios contradictorie.
Pornind de la premisa, la fel de greu de demonstrat, conform careia traditiile dharmice sunt mai aproape de adevar s-ar putea contura rationamentul urmator: 'Sa zicem ca cea mai mare parte a adevarului revine buddhismului. De ce tocmai lui? Pentru subtilitatea teoriei sufletului/sinelui- anatta. Diferenta marcanta dintre buddhism si hinduismul in sanul caruia acesta a germinat este aceea ca primul gandeste sinele ca pe un proces si nu ca pe o substanta, in timp ce hinduismul il teoretizeaza ca fiind o substanta, fie ea si mai rafinata. Asta inseamna ca in grila de decodificare metafizica a buddhismului nu exista un subiect personal si constant al reincarnarii, ceea ce se perpetueza in lume fiind doar faptele, impersonale, insa instrumentate prin mijlocirea unei personalitati provizorii sau a alteia. Cu alte cuvinte, buddhismul pare sa fie ceva mai subtil si mai realist, deopotriva, fapt ce i-ar permite concilierea cu doctrina crestina, fie si la limita. Cum? Prin asemanarea existenta intre conditia constiintei imateriale: in crestinism aceasta va intra intr-o sincopa, care va fi, totodata, si una a trupului, pana in momentul (escatologic) al Judecatii finale, pe cand in buddhism constiinta care a insufletit temporar, pret de o viata, un corp uman se va dezagrega odata cu acesta, iar ceea ce va ramane va fi doar un manunchi de fapte care, la momentul potrivit, va anima un alt corp, intr-un "context karmic" corespunzator acestora. In viziune buddhista- si nu hinduista, care este o viziune dharmica ortodoxa Vedelor- stiind ca prima este o viziune heterodoxa Vedas-urilor(un fel de protestantism oriental, daca vreti, desi comparatia nu poate sa fie altfel decat fortata)- se avanseaza o idee destul de consonanta cu cea din crestinism: ceea ce exista acum si aici, chiar si intr-o forma personala, de fiinta rationala, este un ce nereeditabil si care va fi supus consecintelor faptelor comise acum si aici. Intr-adevar, fiinta personala este unica potrivit ambelor conceptii deoarece in buddhism se presupune transferarea a unei parti a karmei acumulate sub invelisul provizoriu al unei alte constiinte unei alte constiinte, care nu le va mai recunoaste pe cele care au precedat-o, nemaiavand nici cum sa o faca, de altfel, avand in vedere multitudinea acestora (poate ca ciclul Dune al lui Frank Herbert v-ar fi de folos ca sa intelegeti ce am vrut sa spun, hexalogie unde se vorbeste despre memoria genetica materna a femeilor si de cea paterna a barbatilor), iar in crestinism se vorbeste despre un corp de slava, de asemenea, relativ strain si diferit de cel de care dispusesera oamenii pe durata vietii lor pamantesti. O alta asemanare care decurge din anterioara este meritul acestor doctrine de a valoriza prezentul, faptele noastre de acum si de aici. Credinta puternica in existenta altor vieti ale aceluaisi sine/ ale aceleiasi constiinte ar putea sa fie de natura sa subtieze calitatea morala a actiunilor oamenilor. Asa ca, desi, sa zicem, buddhismul se afla mult mai aproape de adevar, acela al efemeritatii noastre totale, nu numai a vietii noastre, dar si a sinelui nostru ganditor sau cum veti vrea sa-l numiti, el accepta reincarnarea, insa intr-o forma atat de modificata fata de teoria initiala a hinduismului incat aproape ca o anuleaza, crestinismul, la randul lui, intr-o forma mai didactica si mai populara -sa nu uitam, totusi, ca la inceput crestinismul a fost a religie de protest, izvorata din randul maselor pentru mase- sustine in esenta cam acelasi lucru, anume discontinuitatea sau eterogenitatea constiintei/sufletului nostru si, implicit, necesitatea justei aprecieri morale si etice a comportamentului nostru prezent, de acum si de aici. Cum spuneam, buddhismul amendeaza intr-atat de mult doctrina hinduista clasica incat reconfigureaza sau redefineste insusi conceptul de reincarnare. Stim ca atat in hinduism cat si in buddhism karma este suprema lege cosmica, impersonala si imanenta. Insa abordarea buddhista a reincarnarii, mai exact, teoria buddhista a sinelui- anatta- converteste chiar sinele in ceva aproape impersonal asemeni karmei care-l guverneaza. Teoria sinelui il depersonalizeaza in masura in care nu-i accepta o continuitate reala trans-existentiala(metensomatica: de la un corp la altul), ci, dimpotriva, ii statueaza o existenta limitata si cauzata de diferiti factori personali, si nu de o singura constiinta precedenta. Se poate spune, in alte cuvinte, ca sinele este chiar rezultatul karmei, este insasi karma in nenumaratele ei instantieri sau ipostazieri. Insa buddhismul este o teorie ceva mai greu de inteles si, nu in ultimul rand, mai dura, mult mai dura in realismul ei metafizic deconcertant. Buddhismul, prin versiunea sa de teorie a reincarnarii poate sa fie usor confundat, chiar in cazul si tocmai datorita acestei notiuni fundamentale, cu hinduismul.
De cealalta parte, in schimb, crestinismul prezinta avantajul de a prezenta lucrurile:adevarul intr-o forma simplificata, literaturizata si deopotriva mitologica, miza lui fiind, de fapt, aceeasi, valorizarea prezentului. Ca o ironie, in buddhism se vorbeste despre un spatiu anatopic, un domeniu transcendental, al mintii, care nu ar fi localizabil si databil in continuumul spatio-temporal, tinand de Arupaloka, de lumea in-formala, lipsita de orice orice insusiri materiale, loc numit Tathagata si tradus prin ase-itate. Un alt mod de a spune nirvan-ei sau de a incerca de a surpinde intr-un singur cuvant atat conditia ontologica si psihologica a constiintei non-conceptuale, reintoarsa la ea insasi, conditie desemnata prin termenul nirvana, cat si situatia cosmologica/fizica corespunzatoare ei- sunya- starea de vacuitate, de indeterminare (absoluta). Buddha, se spune, ca ar fi ajuns la Tathagata, adica de acolo de unde a plecat, de unde am plecat cu totii. Si a ajuns acolo prin valorizarea prezentului a "acum-itatii" sau a "ase-itatii". Trairea corecta a prezentului vietii lui i-a permis sa acceada la prezentul extra-cosmic. Crestinismul, fara sa fie la fel de realist si de subtil, se limiteaza la esentialul vietii, conduita corecta: nu exista reincarnare, insa exista viata dupa moarte, iar calitatea acesteia va fi determinata de calitatea faptelor noastre! Oare care doctrina este mai aproape de adevar?'
Ma gandesc ca mantuitorul Dune-i, din ciclul literar omonim, dupa ce si-a implinit destinul, si-a pierdut vederea cu adevarat, ramanand singur, in desert, acompaniat doar de intunericul supra-luminos al divinitatii.
私はクリスティが好き
back to top
Cum spuneam, in sfera relatiilor umane adevarul se afla intotdeauna undeva la mijloc, neexistand adevar gandit de om care sa aiba atributul absoluitatii sau al necesitatii. Tocmai de aceea dialectica, adica discutiile libere pe subiecte diferite intre parti care sustin puncte de vedere disjuncte, constituie o cale excelenta de a determina adevarul in intreaga lui extensiune, de a corecta erorile involuntare de inferare- asa-numitele paralogisme- de a favoriza aparitia de noi idei, etc. In zilele noastre mai folosim pentru desemnarea acestui procedeu si expresia brain storming, iar studentii facultatiilor umaniste pot sa aprecieze beneficiile seminariilor. Intr-o situatie susceptibila de a fi supusa unui demers dialectic de acest tip se afla si relatiile de 'intaietate calitativa' dintre traditiile (religioase?) majore ale umanitatii. In linii mari avem de-a face cu o opozitie intre doua traditii dominante, cea abrahamica si cea dharmica. Prima este cea care caracterizeaza spiritualitatea si nucleul culturii occidentale si midi-orientale, sumizand iudaismul, Islamul si crestinismul, cea de-a doua cuprinde traditiile metafizice orientale de sorginte vedica, cele mai importante fiind hinduismul, buddhismul, jainismul si daoismul. Una dintre diferentele notabile dintre aceste doua traditii o reprezinta conceptia asupra destinatiei postume a spiritului sau a eului nostru ganditor si imaterial. Fireste, intai de toate trebuie mentionat faptul ca ambele traditii pornesc de la presupozitia existentei unei astfel de entelehii, cum spunea Leibniz, sau de principiu al constiintei, care guverneaza actiunile corpului fara sa faca parte din acesta. Dupa cum se stie prea bine, in Orient se considera ca aceasta scanteie divina se perpetueaza ulterior in noi corpuri: este asa-numita teorie a metensomatozei sau a reincarnarii. Dimpotriva, traditiile abrahamice, inclusiv mahomedamismul, sunt de parere ca sufletul este intim legat de corpul fizic, acesta din urma fiind un invelis material pe masura valorii sufletului care-l anima, si ca de abia la indefinita Zi a Judecatii de Apoi ansamblurile suflet-corp vor fi resuscitate pentru a le fi hotarata soarta. Este clar ca cele doua teorii sunt dialectice, adica se afla intr-un raport de contradictie una fata de alta, o conciliere fiind greu de intrevazut. Oricum, aceasta constituie o alta discutie. Ceea ce as dori sa supun discutiei este oportunitatea metodologiilor uzitate de cele doua traditii pentru a expune o stare de lucruri pe care, poate, ca amandoua o impartasesc sau si-au impartasit-o la baza, in momentul formarii acestor traditii. Adica doresc sa analizez cele doua traditii in interioritatea lor conceptuala, de rit si de morala, si nu in exterioritatea modului in care adeptii acestora se raporteaza, daca o fac si atunci cand o fac, la traditia specios contradictorie.
Pornind de la premisa, la fel de greu de demonstrat, conform careia traditiile dharmice sunt mai aproape de adevar s-ar putea contura rationamentul urmator: 'Sa zicem ca cea mai mare parte a adevarului revine buddhismului. De ce tocmai lui? Pentru subtilitatea teoriei sufletului/sinelui- anatta. Diferenta marcanta dintre buddhism si hinduismul in sanul caruia acesta a germinat este aceea ca primul gandeste sinele ca pe un proces si nu ca pe o substanta, in timp ce hinduismul il teoretizeaza ca fiind o substanta, fie ea si mai rafinata. Asta inseamna ca in grila de decodificare metafizica a buddhismului nu exista un subiect personal si constant al reincarnarii, ceea ce se perpetueza in lume fiind doar faptele, impersonale, insa instrumentate prin mijlocirea unei personalitati provizorii sau a alteia. Cu alte cuvinte, buddhismul pare sa fie ceva mai subtil si mai realist, deopotriva, fapt ce i-ar permite concilierea cu doctrina crestina, fie si la limita. Cum? Prin asemanarea existenta intre conditia constiintei imateriale: in crestinism aceasta va intra intr-o sincopa, care va fi, totodata, si una a trupului, pana in momentul (escatologic) al Judecatii finale, pe cand in buddhism constiinta care a insufletit temporar, pret de o viata, un corp uman se va dezagrega odata cu acesta, iar ceea ce va ramane va fi doar un manunchi de fapte care, la momentul potrivit, va anima un alt corp, intr-un "context karmic" corespunzator acestora. In viziune buddhista- si nu hinduista, care este o viziune dharmica ortodoxa Vedelor- stiind ca prima este o viziune heterodoxa Vedas-urilor(un fel de protestantism oriental, daca vreti, desi comparatia nu poate sa fie altfel decat fortata)- se avanseaza o idee destul de consonanta cu cea din crestinism: ceea ce exista acum si aici, chiar si intr-o forma personala, de fiinta rationala, este un ce nereeditabil si care va fi supus consecintelor faptelor comise acum si aici. Intr-adevar, fiinta personala este unica potrivit ambelor conceptii deoarece in buddhism se presupune transferarea a unei parti a karmei acumulate sub invelisul provizoriu al unei alte constiinte unei alte constiinte, care nu le va mai recunoaste pe cele care au precedat-o, nemaiavand nici cum sa o faca, de altfel, avand in vedere multitudinea acestora (poate ca ciclul Dune al lui Frank Herbert v-ar fi de folos ca sa intelegeti ce am vrut sa spun, hexalogie unde se vorbeste despre memoria genetica materna a femeilor si de cea paterna a barbatilor), iar in crestinism se vorbeste despre un corp de slava, de asemenea, relativ strain si diferit de cel de care dispusesera oamenii pe durata vietii lor pamantesti. O alta asemanare care decurge din anterioara este meritul acestor doctrine de a valoriza prezentul, faptele noastre de acum si de aici. Credinta puternica in existenta altor vieti ale aceluaisi sine/ ale aceleiasi constiinte ar putea sa fie de natura sa subtieze calitatea morala a actiunilor oamenilor. Asa ca, desi, sa zicem, buddhismul se afla mult mai aproape de adevar, acela al efemeritatii noastre totale, nu numai a vietii noastre, dar si a sinelui nostru ganditor sau cum veti vrea sa-l numiti, el accepta reincarnarea, insa intr-o forma atat de modificata fata de teoria initiala a hinduismului incat aproape ca o anuleaza, crestinismul, la randul lui, intr-o forma mai didactica si mai populara -sa nu uitam, totusi, ca la inceput crestinismul a fost a religie de protest, izvorata din randul maselor pentru mase- sustine in esenta cam acelasi lucru, anume discontinuitatea sau eterogenitatea constiintei/sufletului nostru si, implicit, necesitatea justei aprecieri morale si etice a comportamentului nostru prezent, de acum si de aici. Cum spuneam, buddhismul amendeaza intr-atat de mult doctrina hinduista clasica incat reconfigureaza sau redefineste insusi conceptul de reincarnare. Stim ca atat in hinduism cat si in buddhism karma este suprema lege cosmica, impersonala si imanenta. Insa abordarea buddhista a reincarnarii, mai exact, teoria buddhista a sinelui- anatta- converteste chiar sinele in ceva aproape impersonal asemeni karmei care-l guverneaza. Teoria sinelui il depersonalizeaza in masura in care nu-i accepta o continuitate reala trans-existentiala(metensomatica: de la un corp la altul), ci, dimpotriva, ii statueaza o existenta limitata si cauzata de diferiti factori personali, si nu de o singura constiinta precedenta. Se poate spune, in alte cuvinte, ca sinele este chiar rezultatul karmei, este insasi karma in nenumaratele ei instantieri sau ipostazieri. Insa buddhismul este o teorie ceva mai greu de inteles si, nu in ultimul rand, mai dura, mult mai dura in realismul ei metafizic deconcertant. Buddhismul, prin versiunea sa de teorie a reincarnarii poate sa fie usor confundat, chiar in cazul si tocmai datorita acestei notiuni fundamentale, cu hinduismul.
De cealalta parte, in schimb, crestinismul prezinta avantajul de a prezenta lucrurile:adevarul intr-o forma simplificata, literaturizata si deopotriva mitologica, miza lui fiind, de fapt, aceeasi, valorizarea prezentului. Ca o ironie, in buddhism se vorbeste despre un spatiu anatopic, un domeniu transcendental, al mintii, care nu ar fi localizabil si databil in continuumul spatio-temporal, tinand de Arupaloka, de lumea in-formala, lipsita de orice orice insusiri materiale, loc numit Tathagata si tradus prin ase-itate. Un alt mod de a spune nirvan-ei sau de a incerca de a surpinde intr-un singur cuvant atat conditia ontologica si psihologica a constiintei non-conceptuale, reintoarsa la ea insasi, conditie desemnata prin termenul nirvana, cat si situatia cosmologica/fizica corespunzatoare ei- sunya- starea de vacuitate, de indeterminare (absoluta). Buddha, se spune, ca ar fi ajuns la Tathagata, adica de acolo de unde a plecat, de unde am plecat cu totii. Si a ajuns acolo prin valorizarea prezentului a "acum-itatii" sau a "ase-itatii". Trairea corecta a prezentului vietii lui i-a permis sa acceada la prezentul extra-cosmic. Crestinismul, fara sa fie la fel de realist si de subtil, se limiteaza la esentialul vietii, conduita corecta: nu exista reincarnare, insa exista viata dupa moarte, iar calitatea acesteia va fi determinata de calitatea faptelor noastre! Oare care doctrina este mai aproape de adevar?'
Ma gandesc ca mantuitorul Dune-i, din ciclul literar omonim, dupa ce si-a implinit destinul, si-a pierdut vederea cu adevarat, ramanand singur, in desert, acompaniat doar de intunericul supra-luminos al divinitatii.
私はクリスティが好き
back to top
Un comentariu:
カイロ東京
Trimiteți un comentariu